Chi a legiu’ el
liber scrit cun scienza e bravura dal Cerini de Arcumegia,
el sa’ che su’ a
Pos Pian se viveva una vita de fadiga,
i lavor aieva el
tai di bosch cui trasport del legnarn gio’ in val,
praa e pradei de
segaa per faa el fen per i besti d’inverno, e poo
el pascul de
vach, manzet, peur e caur che ala sira e matina agheva
de mung per faa
buter, casor e furmac de segia che aleva chesto,
una invenziun dei
gent de Arcumegia.
Ma su a Pos Pian
aieva tucc disperaa perche’ agheva stri' e ciapit
che faseva di e
nocc dispresi de ogni qualita’, ma poo un bel di’
ale’ vegnu’ a
savel un umun grand e groos che per el so’ curacc il
ciamava el
Giuanin senza pagura de Arcumegia che la’ decidu’ de faa
piaza pulida de
tucc chi rumpibal de stri’ e ciapit, e insci’ i
alpigian ia’
pudu’ tiraa el fiaa. Da alora tanti an aie’ pasaa e
Pos Pian ale’ tut
cambiaa.
Di casei che
agheva aghe’ restaa duma’ un quai mur in pee e el
bosch la’
quarciat tucc i praa e pradei che agheva, insci’ de gent
ades sul’alp
aghe’ duma’ chi de pasacc, casciador, fungiat
e pasiunaa de
muntagna.
Ma la soria di
stri’ e ciapit la va ammo’ avanti, e chesta ale’
la mia storia che
ades ve cunti su’.
Aleva el des de
utober, ai ses de matina apena vegnu’ ciar sevum
li’ tucc insema
prunt de partii per naa a cascia de cinghiai, e
come post de naa
evum cata’ fo’ el Cuvignun, e insci’ na volta fai
i grup cui so’
cumpagnadoo asem partii. Tuc aghevum zaino, sciop e
poo i can per
cercaa e fa cor i besti.Quand tucc sevum a post,
avegn l’ordin del
capisquadra de faa lavuraa i can, che dopo avee
cercaa per na
quai mezora, ia senti’ l’udor dei cinghiai che aieva
scundu’ su’ pei
roch, e insci’ aghe’ cominciaa la casciada che l’e’
vegnuda propri
vers de num e dunca, lungh a chel sentee che el
cumincia a S.
Antoni, a duu pass dala gesa, e el riva su’ in scima
dopo avee tucaa
el Pos Pian.
I can cui so’
vers, vun diferent de ch’elalt ma tuc insema, ia’
rnandaa i besti
ados ai casciadoo, e in ch’el mument li’ aghe’
parti’ i prim
sciupeta’. Un colp, duu coip, poo una scarega,
e poo ammo’ colp,
e ala fin i besti che aieva trii aie’ restaa li’
in tera bela
stechii.
Subit dopo avegn
l’ordin de ciapaa i can che intant i ga’ nai sora
a lecach el sangh
che vegniva fo’, ma vun el seva un poo sluntanaa
da chialt e
insci’ mi’ un fai la mia part, lu’ ciapa’ e me sum
inviaa in gio’
per chel sentee, per purtal insema a chialt che
aieva stai ligaa.
E chi avegn el bel, agheva una pioda in mez al
sentee che la
faseva cume de scalin, un pee sula pioda e ch’elalt
de sota, ma
putrop li’, agheva scundu’ dala foia un ciapin fai de
legn, vun di
tanti che aghe’ in di noster bosch, e aleva rutund
cume chel che se
dopra in ca’ per fa’ la pasta e che i don se dis,
i dopra ancha per
picagio’ ai so’ omen inquand i vegn a ca’
d’usteria bela
pien.
El ciapin fai el
so’ dispresi e vem trai intera, aghe’ subit
saltafo’ la stria
che la ma’ piantaa un curtel ghuz in dela gamba.
Anca se in chel mument
li’ el piuveva e agheva un poo de nebbia,
avel giuri che mi
a lu’ vista. Aleva bruta cume la noc in mez a una
serenada fregia
piena de stel che lusiva cun un quart de luna
calanta, e lee
sta’ bastarda la ghignava, e a mi me vegniva de piang
e de rid insema,
e poo un quai mument dopo a me sum sentii
a mancaa.
Me vegniva de
trasu’ e de fala in di calzun, intant a pensavi ala
figura che avresi
fai vers i me’ soci de ventura se oltre al rest
fusi anca stai
pien de merda.
Subit dopo aie’
rivaa tucc, chi de sot e chi de sora, el ciapin
ale’ resta’ li
per tera in mez ala foia, la stria ale’ scapada ma la
ma la lasaa dent
el curtel in dela gamba rota, e ai me’ amis la
fadiga de purtam
fora.
Ades chi la
storia la sares finida, ma invece la ricumincia perche’
ciapit e stri’
dopo el ripulisti fai alora dal Giuvanin senza pagura
de Arcumegia aie’
vegnufo’ dala tera, e nalta volta aie’ li’ prunt
a faa i so’
dispresi. E insci’ per tucc chi che la’ legiuda, cume
el Cerin la’
cuntada, a sta’ manera a mi la me’ capitada.